Și castelu'-i un bordel.

Prințesă, prințul tău a rămas blocat între paginile cărților prăfuite pe care ți le citea mami când erai mică. A fost exilat acolo de zeițele virgine pe vremea unicornilor ca să nu-și mai frângă sufletele crezând că don Juan are o inimă funcțională. Calul alb e doar o născocire a demonilor de sub cearșaf ca să te adoarmă înainte de a te devora de la tălpi până la sâni. Capul nu-l mănâncă niciodată. Trebuie să vezi la sfârșit cum te-au terminat iluziile. Altfel unde ar fi farmecul? Să știi că rigla pe care o porți permanent în geantă ca să măsori pe ascuns nasurile bărbaților și distanța dintre ochi ca să fii sigură că se potrivesc idealurilor tale de frumusețe nu-ți folosește. Ei sunt oameni, nu figuri geometrice. Nici fotomodele. Și apropo! De ce crezi tu că munții nu sărută niciodată cerul? Pentru că niciodată nu vor ajunge la înălțimea și strălucirea lui. Deci, înainte să pornești la vânătoare de perfecțiuni, lustruiește-ți coroana! Dar eu zic să nu mai alergi după curcubeie. Zânele nu s-au așezat niciodată pe ele fără să cadă. Dar dumnealor au supraviețuit pentru că aveau aripi. Ale tale sunt ruginite de la atâta fixativ. Eu știu că-ți place să vizitezi orașul deprimaților, dar vezi că și acolo soarele e tot galben, ceasul tot se rotește, oamenii tot mor, iar afară un țăran încă își așteaptă prințesa. Dar tu ești prea proastă ca să-i vezi ditamai coroana pe care o poartă pe suflet.

      P.S. Uite, Adrian, că te ascult măcar o dată în viață! 

Locurile alea prin care, dacă nu mai treci, oricum nu-ți simte nimeni lipsa. Fie că ești un „Prometeu al cuvintelor” sau un „creator anonim de lumi ascunse”. Dacă inima ți s-a înmuiat și te uiți nostalgic la copii pe stradă sau plângi în fața televizorului când vezi știrea cu studentul medicinist român mort în jocul cu bombe la scară naturală, atunci... Atunci. Punct.
N-am mai trecut de mult timp pe aici. Câtând tăcerea unui vis... N-am mai cântat de mult. N-am mai visat de mult...
N-o să mă plimb cu avionul, dar miercuri (la prânz) voi fi pe Eroilor mâncând înghețată de aia bună de la automat. Și voi avea ochelari de soare ca să-mi ascund lacrimile (știu sigur că, indiferent de rezultate, voi plânge). Dacă vei fi acolo, să știi că voi purta cămașa albastră cu ținte pe umeri și buzunare, blugii negri cumpărați în mai din Mărăști și ghetele din piele neagră cu două mărimi mai mari. Și ele au ținte. Să nu râzi. Poate îți dau voie să mă îmbrățișezi. Dar să nu râzi!
Clujul cu alei pavate.
Asta nu e artă. Sunt numai rânduri. Nici nu mai am sens.