Pagini

Pact cu disperarea

     Cum ai putu pleca? Cum ai lăsat-o aici: un vers de poezie care nu rimează. Ai plecat cum nu se aștepta, când nu credea că vei pleca, când avea mai mare nevoie de tine. Oare cum a crescut ea fără tine?
     Are în suflet fragmente de amintiri dureroase. Absența ta o doare. Atât de mult îi lipsești. Destinul i te-a luat. Este singură. Pe un leagăn de grea sentință se clatină în pustiu. Creionează cu ochii minții chipul tău în suflet.
      Ai făcut-o cu aripi. Viața i le-a luat.
      Ai născut-o din fericire. Se îmbracă în negru.
      Întoarce-te! Vino și strânge-o în brațe. Vrea să simtă respirația ta caldă pe frunte. Vrea să simtă iubirea ta și s-o ignore. Vrea să audă glasul tău mustrându-o și să nu te iau în seamă.
     De ce ai plecat? De ce ai lăsat-o aici, singură? De ce ai ales eternitatea în locul ei?
     Era copil. Nu înțelegea! Te vedea întinsă pe un pat alb de spital și nu înțelegea. Cu mâna ei micuță te-a mângâiat pe față. Erai rece! „Mamă, am venit!”. Ochii ei negrii străluceau de emoție. Aștepta să-i deschizi pe ai tăi și să îi spui cât de mult te bucuri. „Mamă, sunt aici...”. De ce nu te trezeai? Voia să îți spună că a învățat o poezie pentru tine, căci se apropie 8 martie. Voiam să îți spună să vii și tu la serbare, să o auzi recitând numai pentru tine. Știa că vei fi mândră. „Mami, trezește-te!”. Nu înțelegea. De ce nu o luai în brațe?
      Îți privea corpul inert. De ce nu te mișcai? A făcut ochii mari: „Mami, nu ma mai iubești???”, apoi s-au umplut de lacrimi. Ti-a luat disperată mâinile și le-a prefăcut într-o îmbrățișare. Te obliga să o iubești. Dar această îmbrățișare nu era reală...Era rece. O durea. Te strângea puternic și îți săruta fruntea. Tu? Nimic.
      Plângea: „Mami, de ce nu mă mai iubești???”. Aștepta răspuns. „Mami, trezește-te!!!! Mami, uită-te la mine!!! Mami, nu mă mai iubești?!? Mami?!!???!!”
     Era doar un copil. Cum putea ea înțelege că nu te vei mai trezi vreodată? Cum să accepte că nu vei mai deschide ochii, că nu o vei mai lua în brațe sau că nu mai are cui spune poezia la serbare??
      Era atât de dezorientată! Ochii îi erau plini de lacrimi. Simțea că se înneacă. „Mami, de ce nu mă mai iubești??!!? Voi fi cuminte! Promit! Promit! Promit!!!!”
                             

                                             Nu i-ai răspuns nici până azi...

7 comentarii:

  1. foarte emotionant.imi place!!

    RăspundețiȘtergere
  2. ce trist ...mi-au dat lacrimile putin......

    RăspundețiȘtergere
  3. pai, da...unora li se ia ceva, dar le se da altceva in schimb :)

    RăspundețiȘtergere
  4. as vrea sa pun aici sufletul meu...as vrea sa pun aici inima mea..as vrea sa pun aici mintea mea...sa pun aici toata fiinta mea si sa incerci sa ma descifrezi tu,pentru ca eu nu am cuvinte pentru ceea ce m-ai facut sa simt cand am citit asta..
    cu toata sinceritatea,te admir...

    RăspundețiȘtergere