Pagini

Nu sunt pregătită...

Am încercat să mor! Dar nu! Nu pot! Nu vreau! Am încercat să ucid această pagină în speranţa că, odată cu ea, va muri orice dorinţă de a scrie, orice simţire, orice pornire artistică...umană! Dar a fost aşa! Nu am făcut decât să iau o pauză din a trăi. Şi doare îngrozitor... Sunt nişte tunete înăbuşite în interiorul meu care numai pe hărtie se pot elibera...Iartă-mă destin! Nu sunt pregătită pentru tine...

Mă lupt cu mine să-mi dau voie să trăiesc...



Aida a trecut în necuvinte...
Pax et bonum!
        E.





Afară-n mine

Negrul mut din lume naște fluturi mici de gheață,
Dorințe anomime cad peste eternități sfărșite,
Stigmatizează plopii șosele de visare.

Eu m-am blocat în jocul meu cu pete de cerneală.

Ating cu genele coli de pustiu fierbinte,
Sărut stingheră razele de lună plină,

Pun măști pământului în versuri eronate.

Afară cad copii desculți peste morminte.

Aglomerări de suflete se luptă-n patimi,
În mine viețile se sting.
Fulgere tăcute rup speranțe în uitare,
Eu cânt minuni după minuni în game expirate
.



Anotimpurile inimii mele



             În mine fulgeră cu necuvinte. 
 Se izbesc valuri de dor în venele mele.
 Mi se rup norii sub suspine.
 În neputință se sugrumă orice amintire.
 Mă dor gândurile.

Eu ți-am spus că vreau să pleci,
tu m-ai crezut și ai plecat!

 Tuna în mine cu „Rămâi!!!”,
 „Rămâi!” vuia neomenesc...
 iar sufletul meu aproape c-a surzit de-atâta haos. 
 Vara mi s-a stins sub gene. 
 Mi-a fost frică... Mi-a fost frică!! 

Salcâmii au miros de salcâm și
teiul are miros de tei și este evident.
Eu sunt un om și miros a teamă,
dar primăvara simțurilor tale încă hibernează.

La mine este toamnă
și urlă-ngrozitor...
Cum ne-am separat așa în zile?
Nu-mi da clipa înapoi căci nu am să te chem!
Vino acum! focul care
topește iarna e mai dulce...





Fii alt eu!


Eu, fără puteri, 
Cu durerile-mpărțite în trei ceruri
Îmi voi înăbuși, copile,
Strigătul în versuri
Ca tu să poți visa visele tale.

Tu să nu fii eu!!

Cu sabie de stele sugrumate
Și cu balanța nopților de înger
Tu luptă-te cu orice teamă!

Nu dormi doar pentru că e noapte
Când soarta-și spală rănile
În lacrimile tale.
Nu te gândi că fluturii trăiesc numai o zi
Și nu-ți ierarhiza ființa.
Nu căuta în moarte dovadă c-ai trăit!
Nu îți închide dorurile-n temniți ancestrale
Și scoate-ți fără graniți
Gândurile din sertare.
Lasă-ți aripile la vedere
Și dacă mâna albă cu ură ți le smulge,
Nu te închide în suspinul cenușiu
Din tunetul întârziat.
Nu te-mbrăca în negru cum
Luna se îmbracă-n cer
Chiar dacă fără noapte
Stelele nu strălucesc.

Fii tu, copile, nu fii eu!
Și dacă tu ești eu cu adevărat,
Atunci fii orice altceva.
Fii un alt eu!


                                                                         Lui D.I. (Pentru o eternitate!)

Prietenul meu...




Prietenul meu dintr-un spital de stele,
ai băut vreodată sevă din marea universului de legi?
Nu mă strivi sub ochii tăi albaștri și nu îmi cere infinitul înapoi.
Te-ai întristat acum și dintre buze-ți curg minuni.
Doar lasă-ți părul negru ca să invadeze luna și nu fii egoist în zborul tău.
Eu m-am scăldat în marea cosmică de stele
și am găsit un fulger rătăcit ce sta să se înece.
Mi-a fost atât de multă teamă să-l ating,
Dar l-am luat cu degetele mele de secundă
Și l-am ascuns sub pielea alba-a timpului.
Am vrut să culeg cateva clipe ca să-ți fac un colier,
Dar m-am tăiat într-un minut, iar din rana mea
A început să plouă cu melancolie peste tot Pământul.
M-am bucurat că nu erai acolo,
Dar când m-am întors...nu mai erai nicăieri...

Nu m-ai crezut

Ți-am spus, dar tu nu m-ai crezut,
Că sufletu-i din fire de nisip,
Iar tu ai râs, cu râsul tău superior,
Și l-ai suflat spre cerul mut, spre mult nimic.


Ți-am spus, dar tu nu m-ai crezut,
Că viața mea e albul norilor,
Și tu, tu m-ai atins, biet călător,
Iar eu m-am depărtat și am să mor.

Ți-am spus, dar tu nu m-ai crezut,
Că visele sunt lacrimi scurse-n timp,
Iar tu le-ai șters cu gândul tău
Ca să zâmbesc dinou...dinou...

Ți-am spus, dar tu nu m-ai crezut
Și-ai râs cu râsul tău superior
Când m-ai atins, biet călător,
Și te iubesc! dinou...dinou...




Condamnați





Încet cu sufletu-ncărcat de rele
Ne îndreptăm stingheri și negri spre tăcere,
Spre zidul rece, plin de mușchi amari și umezi,
În care vom dormi uitați de ani o veșnicie.

Eu aici, în cimitirul meu, sub crucea mea de poezie plină,
Sub vântul care o pocnește neîndurător și searbăd,
Ca luna pe un cer pustiu, gri, nebun și mult prea întristat.

Iar tu, cel ce citești acum, nu știu sub ce lemn te vei putrezi
Strivit de bulgări de pământ în care odată te-ai jucat, copil fiind.
Nu știu ce umbre solitare îți vor călca deasupra
Cu gândul doar la ziua lor de ieri.
Și trecând așa, peste coșciugul tău,
Nici nu vor ști că-n luna mai a vieții tale triste,
Cu un alai de mari dureri în inimă de om,
Un fulger ce-a scăpat din temnița divină,
Te-a rupt!

Va ofta o umbra, poate, cu tristețe grea, o sinceră tristețe,
Când va privi la crucea ta sub un torent de lacrimi,
Dar nu pentru ce-ai fost tu, morman de oase putrezite,
Ci pentru ce-o așteaptă și pe ea.

Și-o ceață densă se las-acum în mintea ta
Și-n lacrimă se zbate ochiul tău,
Tu te gandești ca poate am dreptate…
Mai stai numai puțin…
Da…
Acum tu te revolți pe versul meu!
Mai stai puțin…
Așa…
Acum să-ți tacă gândul căci nu, nu sunt un om negativist
Și nu, nu sunt bătut de soartă!
Dar tu și eu chiar ne vom stinge într-o zi
Iar de pe patul care îți va fi calău, întoarce doar un strop de gând la mine,
La mine și la versul meu…

Dorințe reci

Și vreau să scriu cu negru pe perle sfărâmate,
Și vreau să mă joc sadic cu corbii în marea de dorințe-nsângerate,
Și sânge-mi curge ca plumbul de pe tâmplă,
Și sânge-n jurul meu, e sânge și în umbră.

Se îngheagă în regrete înviate, regrete ucise,
Înviate, moarte, născute, ucise iar, reînviate, moarte...
Moarte se întorc sub forma plumbului de sânge.

Și să ne fie lumea gunoi de sub picioare
Când noi, nebuni, cu capul rătăcit printre comete,
Ne luptăm cu noi pierind în veșnicul coșmar de tinerețe,
Și ne luptăm și luptă sfârșitul infinitului din noi.

Nu scriu să văd litere de piatră seacă și murdară
Cum strâmbă umbra pixului nervos,
Dar scriu cu inimă de piatră seacă și murdară
Ca să fiu Dumnezeul nervos al literelor mele strâmbe.

N-a fost iubire,
A fost noroi pe ochi de inimă bolnavă!
N-a fost iubire,
A fost o rază peste glaciara viață!
N-a fost iubire,

A fost fantoma neagră, efemeră, a nimicului în
N-a fost iubire,
A fost doar...
Mint!
A fost iubire!


Dacă te pierzi pe tine, nu mai ai nimic!




Să iau toată furtuna din mine și s-o vărs pe hârtie ar fi prea mult. Ea s-ar transforma în mocirla unui mormânt necălcat. Sufletul meu s-ar pustii și m-aș îneca în temeri. Fulgere de eșec luminează nimicul care sunt. Nu mă mai pot ascunde sub perdeaua de vise. Trebuie să mă lupt cu realitatea pe care trebuie să o trăiesc!
                Dar dacă îmi doresc să mă împac cu mine? „Eu ce caut în viața mea?!”. Poate că vreau să zbor numai pentru a cădea și pentru a mă frânge! Dar dacă mă frâng va fi pentru că am încercat, nu pentru că regretul mă sfâșie!
                Și dacă îmi vând soarta pe vise, ce? M-am zbătut în vicii, iubiri neîmplinite și alcool de tinerețe. „Sunt tânăr, doamnă! Tânăr!”. Nu știu multe despre viață! Poate nu știu chiar nimic, dar am neostoită setea de cunoaștere! Eu știu numai să modelez cerneala! O fac bine sau nu....nu știu, dar numai asta știu să fac. Poate că nu sunt bună de nimic, dar vreau să învăț să fiu eu în nimicul meu.

                                                                                Lui D.I.


Trăiesc într-un vis...

Trăiesc într-un vis. Luna îmi e pat, stelele mi-s lacrimi. În noaptea-adâncă de simțiri lumea nu-i decât poveste.





Pentru D.I. (Voi încerca să fiu mereu aici!)

Auto-exil din fericire




Sunt singura iluzie de pe strada suferințelor mele.
Conturul meu pictat din insomnii se topește sub lacrimi.
Nu știu din ce răsărit am apărut, nici sub ce asfințit voi adormi.
Știu doar că m-am pierdut în absurdul bolnăvicios al mândriilor mele.


Pentru D.I.





Om




Dacă aș putea strânge într-un ghem toată ura care îmi roade existența, atuncii ființa mea ar fi goală de sentimente. Tunetul morții se ascunde înăbușit într-un ungher slinos al destinului meu.
Am văzut norul meu preferat cum atinge alt soare...cum alunecă pe un alt cer... cum se îndepărtează de galaxia simțămintelor mele... Și nu am plâns. Nu am vărsat nici o nenorocită de lacrimă roșie, tulbure.
Îmi plimb razele prin timpuri moarte căuntând un alt „eu”.  
Nu pot înțelege de ce există atât de mulți oameni, de ce păsările nu sfâșie asfințitul în zborul lor confuz sau cum se poate să doară nimicul.Nu pot înțelege de ce există atât de mulți oameni, de ce păsările nu sfâșie asfințitul în zborul lor confuz sau cum se poate să doară nimicul. Căci nu am nimic și totuși mă doare.... Căci nu am nimic și totuși mă doare....


Pentru D.I.