Pagini

Eu te iert....

     Ieri, mamă, l-am văzut. Nu mă-ntreba cum căci, da, l-am căutat. Își îneca amarul în demeță. Vorbea cu el și nu înțelegea nimic. Doar un bulgăre de nebunie îl ungea ca un sacâz. Un pat! Un pat avea și el, mamă: aleea rece, pavată cu ignoranță ostilă. Singurătatea îi schimonosise fața. Ochii îi erau tulburați de atâta durere. Mâinile-i durijau o orchestră numai de el știută în arpegii haotice. Și sufletul lui...Oh! Sufletu-i era un mozaic de dureri ascunse. Oh, mamă! De ai fi văzut și tu cât de murdar...Am plâns, mi-a fost silă, mi-a venit să fug, mi-a fost rușine, am încercat să dezleg un ghem de amintiri și n-am găsit nimic. Să mă apropii? Și ce să-i spun? „Vino acasă...domnule? tu? nenorocitule de soartă? renegatule? infamule?” Cum să îi spun? Bucle de durere-mi atârnau de suflet.
     Treceau pe lângă el scuipând. În aglomerația trotuarelor și forfota orașului doar el era nemișcat, așa...în zdrențele cu care era îmbrăcat. Își băteau joc de el și mă durea pe mine.
     Viața i-a dat aripi câdva, acum sunt arse de vreme...Aripi arse de vreme.
     Iubită mamă! Aș da viața mea de umbră ca să poți uita că ți-a greșit, să îl primești dinou la tine și să vă iubiți aievea.
     Și cerul îi plângea de milă și vântul îl bocea nebun și norii îi vesteau pieirea și pomii-i împleteau cununa, țărâna-i pregătea mormânt și, mamă, eu plângeam fervent. Ploua infernal.
     Tu inimă de piatră; jurnalul suferinței; rază de iubire; clichet tăcut, înăbușit în lacrimi; aripă a lui Pheonix . Acum când e-n etate, iartă-l! Iartă-l, căci mi-e tată...


                Ușa nu s-a deschis niciodată...        
                                                                                  

M-ai făcut copil...


Aveai 3 ani. M-ai întrebat: „Ce e acela?” și ți-am răspuns zânbind: „Este un fluture”.
-Ce este un fluture?
-O poezie...
-De unde vine un fluture?
-Din iubire...
-Și eu de unde vin?
-Din cer...
-Sunt un înger?
Aveai ochii negrii stralucind de emoția inocenței. Îți priveam buclele blonde vibrând în strălucirea razelor de soare. Pielea ta albă și buzele roșii mă fascinau prin perfecțiunea lor infantilă. Îmi venea să plâng și să râd în același timp...
-Iubire, îngerii nu există...
-Ba da! Eu am văzut! Da! Da! Știu eu...
Atât de naivă... „Cum va face ea față vieții așa...vrăjită de farmecul imaginației? Cum se va descurca când nu voi mai fi lângă ea?”
-Ai visat doar! Visele sunt vise, realitatea este...
Ai început să râzi și m-ai sărutat pe obraz:
-Tot un vis! Ești mai mare ca mine, dar tu nu știi nimic. Realitatea este tot un vis. Mereu ai visat că mă voi naște și...iată-mă aici! Deci viața mea nu este un vis implinit? Visul tău împlinit?
Ce să îți spun? Ce să fac să nu te smulg din reverie ? Eram derutată, iar gândurile tale îcepeam sa le vad și eu aievea defilând prin fața mea...Acum eu eram copil...
-Da, Jess....Ești visul meu împlinit...
-Îngerii se nasc din vise, așa mi-a zis bunica.
Simțeam că nu mă pot controla. O lacrimă rebelă mi-a alunecat pe obraz...
-Nu plânge, mi-ai zis. Eu voi fi mereu lângă tine și voi avea grijă de tine și te voi apăra și...
-Te iubesc, Jess...Te voi iubi mereu...
M-ai stâns în brațe. M-ai făcut copil...

                                                                                                               Surorii mele

Nu e nimic

Privesc spre cer. Văd nemurire.
Privesc o mamă. Văd iubire.
Privesc copii. Văd fericire.
Privesc in gol. Te văd pe tine...
Inger cu chip rebel...Ai apărut, m-ai fermecat si cu suflet hain m-ai răpit din lumea mea inocentă. M-ai dus in inima ta. Nu ma pot elibera. Simt că mă sufoc. Nu e destul loc aici: prieteni, familie, pasiuni și trăiri ascunse. Am adus si inima mea. In ea oricum nu era nimic. Am contopit-o cu a ta. Tu ai devenit prietenul meu, familia mea, pasiunea mea si trairea mea ascunsă. Iar simt că mă sufoc.

                                                                   Pentru D.I. (Voi fi mereu aici!)

Este drept?

Când m-am născut, m-a intrebat cineva dacă vreau să trăiesc sau nu?

Un gând...

     Este incredibil cum viața, în jocul ei cu timpul, te face să uiți ceea ce este cu adevărat important și îți îndreaptă anevoie privirea spre efemer...
     Te face să negi, inconștient, existența unui suflet. Tu știi că există, pentru că te doare.
     Te imbolnăvește cu neajunsuri. Tu ai tot ce îți trebuie: poți respira, inima îți bate.
     Te învăluie în nihilism, incertitudini și temeri. Tu exiști, este cert.
     Nu tu ai ales să trăiești și totuși...despotismul sorții te ucide încet...