Pagini

Stropi de dorință

     Vreau să evadez din realitate, să mă duc acolo unde cerul se unește cu pământul, unde un tunet e strigăt de înger, unde fluturii sunt roua de pe genele Domnului, unde frunzele de tei nu se ofilesc de durere, unde luna e sclipire de rai, unde umbrele dansează cu nemurirea și sufletul e un pustiu de bine.
     Cred că de acolo lacrimile mele vor fi fulgi de nea, de dragoste, iar suspinul meu va spânzura vântul. Vreau să cred că tristețea mea e numai ecoul unui vis.
     Când îmi vor crește aripi voi zbura sprea negrul nebun din ochiul tău drept.


                                        Pentru D. I. (Voi fi aici mereu!)

Tangoul despărțirii


















De când ai plecat
M-am ascuns în umbra unui crin.
Picături de rouă iau forma amintirilor
Din veacul în care erai încă om.
Fragmente de durere s-au întipărit în valsul norilor
Și în aroma dulce-amăruie a copilăriei mele.

De când ai plecat
Aud cu sufletul un SOL dezacordat de vioară
Și suspinul vântului în amăgiri calde de copil.
Îți aud glasul doar în ecoul ploii din mine
Și, uneori, în spuma valurilor care se izbesc de stânci.
Dorul urlă nebun în megafoanele tristeții de mâine.

De când ai plecat
Ador lumina palidă a lunii în mozaic de vise.
Încerc să ating stelele cu tâmpla, să le sorb nemurirea
În speranța că voi simți atingerea aripilor tale.
Îmbrățișez Luceafărul ce-mi amintește de tine
Si mă îmbăt în cântecul îngerilor.

De când ai plecat
Spulber nebună pământul între pleoape,
Mă veștejesc sub puterea florilor de tei,
Îmi cânt disperarea împreună cu neființa ta,
Pictez porumbeii din fulgi de zăpadă,
Miros a durere si lumânări aprinse...pentru tine...

                                           Tot nu înțeleg de ce veșnicia și nu eu...

                                                                        



-Când te vei maturiza?!
-Azi sunt mai matură ca ieri...
-Când vei învăța că viața nu e un joc?!
-Azi ma joc mai puțin ca ieri...
-Când vei incerca să faci ceva important cu viața ta?!
-Azi trăiesc mai mult ca ieri...
-Când mă vei respecta așa cum trebuie?!
-Azi te respect mai mult ca ieri...
-Când nu mă vei mai supăra?!
-Azi suntem mai aproape de desparțire decât ieri...
-Când îmi vei mulțumi pentru tot ce îți ofer?!
-Azi sunt mai tăcută ca ieri...
-Când vei renunța la fantezie si cerneală?!
-Niciodată!!

Pact cu disperarea

     Cum ai putu pleca? Cum ai lăsat-o aici: un vers de poezie care nu rimează. Ai plecat cum nu se aștepta, când nu credea că vei pleca, când avea mai mare nevoie de tine. Oare cum a crescut ea fără tine?
     Are în suflet fragmente de amintiri dureroase. Absența ta o doare. Atât de mult îi lipsești. Destinul i te-a luat. Este singură. Pe un leagăn de grea sentință se clatină în pustiu. Creionează cu ochii minții chipul tău în suflet.
      Ai făcut-o cu aripi. Viața i le-a luat.
      Ai născut-o din fericire. Se îmbracă în negru.
      Întoarce-te! Vino și strânge-o în brațe. Vrea să simtă respirația ta caldă pe frunte. Vrea să simtă iubirea ta și s-o ignore. Vrea să audă glasul tău mustrându-o și să nu te iau în seamă.
     De ce ai plecat? De ce ai lăsat-o aici, singură? De ce ai ales eternitatea în locul ei?
     Era copil. Nu înțelegea! Te vedea întinsă pe un pat alb de spital și nu înțelegea. Cu mâna ei micuță te-a mângâiat pe față. Erai rece! „Mamă, am venit!”. Ochii ei negrii străluceau de emoție. Aștepta să-i deschizi pe ai tăi și să îi spui cât de mult te bucuri. „Mamă, sunt aici...”. De ce nu te trezeai? Voia să îți spună că a învățat o poezie pentru tine, căci se apropie 8 martie. Voiam să îți spună să vii și tu la serbare, să o auzi recitând numai pentru tine. Știa că vei fi mândră. „Mami, trezește-te!”. Nu înțelegea. De ce nu o luai în brațe?
      Îți privea corpul inert. De ce nu te mișcai? A făcut ochii mari: „Mami, nu ma mai iubești???”, apoi s-au umplut de lacrimi. Ti-a luat disperată mâinile și le-a prefăcut într-o îmbrățișare. Te obliga să o iubești. Dar această îmbrățișare nu era reală...Era rece. O durea. Te strângea puternic și îți săruta fruntea. Tu? Nimic.
      Plângea: „Mami, de ce nu mă mai iubești???”. Aștepta răspuns. „Mami, trezește-te!!!! Mami, uită-te la mine!!! Mami, nu mă mai iubești?!? Mami?!!???!!”
     Era doar un copil. Cum putea ea înțelege că nu te vei mai trezi vreodată? Cum să accepte că nu vei mai deschide ochii, că nu o vei mai lua în brațe sau că nu mai are cui spune poezia la serbare??
      Era atât de dezorientată! Ochii îi erau plini de lacrimi. Simțea că se înneacă. „Mami, de ce nu mă mai iubești??!!? Voi fi cuminte! Promit! Promit! Promit!!!!”
                             

                                             Nu i-ai răspuns nici până azi...