Vis de zbor

Când porumbeii se pierd în Marele-Albastru

neștiuți de clipe cântă spre Zei,

în iubirea lor tainică,

imnuri de stele, solfegii  nebune,
                                          
                                            doar ei și cu ei.

Nu le e frică de Soare-Apune,

nici moarte, nici plumb...

                                           doar ei și cu ei.

 

Când nu vom putea înțelege iubirea,

cascade de îngeri cu miros de tei,

poate pierduți în necuvinte de sticlă

ne vom aduce aminte de...
                                          
                                            de ei și cu ei.

Veșnici, în speranțe-necați și anemici, 

Albi de dragoste, eterni fară vină..doar ei...
                                         
                                            doar ei și cu ei...

Nu-mi aparții

           Sunt pudică. Dacă mă dezbraci de vise, mă ascund în ale tale. Totuși...dacă te urăsc, atunci de ce te iubesc atât de mult? 

Nici speranță...doar iubire...

Mi-am rupt picătura de iluzie

În mici fragmente dureroase de realitate.

Am uitat cum arăta lumina din mine...

Pivesc pe fereastră așteptând ca visul

Să se rupă și el de nemurire,

Să inunde în candoarea lui fiecare suflet.

În fragmente dureroase de realitate

Am fugit să nu mă vadă norii.

Cât le-am fost prietenă m-au mințit cu iluzii.

Mi-au captat toată atenția

Și m-au făcut să plâng în dansul meu.

Am uitat cum arăta lumina din mine

Și cum marea mă chema la viață.

Nu mai țin minte nici luna din nopțile de vară.

Sau mitul copilului ratăcit în fericire.

Știu doar gheața de pe sufletul meu

Pentru că mă arde dorul de mai bine.

Privesc pe fereastră așteptând ca visul

Se mă ducă în eter,

Să se topească ușor în lacrimi,

Să se piardă-n flori de „Nu mă uita”.

Căci el a fost mereu aici pentru mine

Și nu m-a dezamăgit niciodată.

Să se rupă și el de nemurire.

Să se scuture de praf stelar

Și să se sinucidă cu petale de viață.

Să se oprească la picioarele mele

Ca să-l pot strivi și pe el,

El, timpul, care nu știe nimic despre lume.

Să inunde în candoarea lui fiecare suflet

Care strigă spre mai bine.

Albastrul mării să inunde fiecare suflet...

Să nu mai cerșească milă sau credință,

Și nici viață și nici vise, nici emoții,

Nici speranță....doar iubire...

Pentru D.I. (Doar iubire...)

Scrisoare de adio

     Chiar am crezut în zilele de mai. Am adus în mine fiecare rază de soare, am sortit-o morții. De unde era să știu? Nu puteam ști că fericirea se opacizează . E un adevăr fatidic. La fel ca moartea. Odiseea mea plină de vicisitudini se apropie de final. Voi pleca spre lumină. Nu știu când, cum sau în ce împrejurări, dar știu că plimbarea mea pe culoarul pașilor pierduți se termină.
     Nu vreau să vorbesc despre viitor pt că e ceva inexistent. Viitorul nu există; există doar trecutul care îți oferă experiență și durere și prezentul care trece cât ai clipi transformându-se în ieri. Mie dor de copilăria mea, chiar dacă a fost un timp de temeri trecute sub tăcere. Mie dor de bunicul, de nopțile cu lună plină, de...mine!
     Îngerii se arată numai celor care acceptă lumina... Îi văd cum îmi întind mâna. Mă cheamă. Vreau să vin...să fiu pulbere de stele...să fiu mirosul zilelor de mai care m-au ucis...să mă ofer morții cu demnitate stoică...să văd universul în candoarea sa iluzorie...
     Las în umă totul: petale de liliac, vis de-argint, mama, durere și speranță, tata, încredere; tot ce am iubit vreodată voi lăsa uitării.Voi plânge în eter regretul tinereții mele. Sufletul din fragmente de cristal se va îmbrăca în doliu.
    Am luptat, iar adevărata tragedie nu e să mor, ci să mor degeaba. Iartă-mă, existență a inimilor rătăcite. Ucide-mă încet...cu inocență...

Pentru D.I. (Poate ca nu voi fi mereu aici...)

                                         

Parfum de insomnie

    Era copil pictat din lacrimi. Se juca cu nuanța caldă a razelor de soare. Și cerul cefrumos era pe-atunci...

A prins în palme-o buburuză. Ecoul sufletului său de copil i-a șopti: „Zboară-n cer și spune-i Lui să-mi trimită o minune!”. S-a întins apoi pe iarbă și a așteptat.

În asfințit pașii ei s-au împletit stingheri cu praful drumului, iar lacrimile sale au curs stinse: „Dumnezeu nu mi-a dat ce i-am cerut!”. Asfel, fetița care a venit din munți, a rămas tot singură în lumea nouă. Îi era atât de dor de culmile care se ridicau în jurul ei, de caii pe care-i călărea nestingherită, de cum se scălda în râurile cu apă cristalină și de nopțile dormite în fân. De ce au răpit-o din lumea ei perfectă?

În negura singurătății a apărut o licărire, iar în inima sa sentimentele au prins contur. Ținea acum de mână o altă fetiță. Aceasta avea ochii verzi și părul castaniu. Genele sale au măturat toată singurătatea de pe sufletul fetiței, iar zanbetul ei i-a alinat cugetul. A venit ca soarele, dar un soare care nu a mai plecat niciodată.

Acum erau Aida și Erika. Acum fetița cu bucle blonde nu mai era singură. Erau nedespărțite. Împărțeau secretul fericirii.

De puritatea legăturii lor toți îngerii zâmbeau mai dulce. Sinceritatea lor topea partiturile imnului divin. Vântul se oprea să le privească când își zâmbeau.

Iarna stăteau sub aceeași pătură în fața sobei. Vorbeau mereu despre frumos și bine.

Primăvara culegeau ghiocei împreună. Prietenia lor mirosea a flori de cireș.

Vara era numai a lor. Soarele strălucea numai pentru ele.

Toamna, când totul se ofilea, prietenia lor mai tare înflorea. Când plângea cerul, mâinile lor rămâneau strâns împletite sub lacrimile lui.

Așa trecea fiecare an. Rareori fulgere rupeau cerul senin al prieteniei lor, însă apoi soarele bătea mult mai tare și pentru mai mult timp.

Ele nu și-au spus niciodată „Te iubesc!”. Nici nu era nevoie. Nu știau că acea vibrație caldă și amețitoare care le cuprindea când erau împreună era dragoste.

Nu au fost niciodată la fel: când una juca football, cealaltă se juca cu păpuși; când una cânta la vioară, cealaltă avea un set de tobe; una din ele acum se plimbă printre metafore, iar cealaltă rezolvă probleme la chimie.

Atunci, ce le unea atât de puternic? Dar acum? Ce le unește?

Acum, după 10 ani, stelele încă ard mai tare când ele se întâlnesc.

Dacă una din ele nu ar mai fi, atunci pământul, în nebunia lui, ar înghiți cerul și lumea s-ar sfârși. Atunci toți îngerii ar plânge și ar provoca prăpăd cu aripile lor. Zeii ar urla demenți cu inimile zdrobite, apoi s-ar sinucide. S-ar sfârși...

Asta au fost și sunt ele: o minune una pentru alta; dulceața copilăriei; roua dimineții; vraja viselor; aroma sincerității. Nu se mai țin de mână, dar inimile lor bat același ritm nebun al unei prietenii sincere.

Degeba...

Când am văzut cum cerul se rupe
și fragmentele se transformă în îngeri
am picurat sângele meu pe fruntea mării.
Atunci am știut că marea e oglinda glasului tău.
Am încercat să o sparg
și m-am transformat în unduirea unui val.
Când voi ajunge la mal
mă voi izbi de stânci
și voi deveni spuma de care nimeni nu mai știe.
Toate astea pentru tine, îngerul meu marin.

Pentu D.I. (Voi fi aici mereu!)

Logica e aporie!

 Sunt un acord de chitară pe jumătate viu, pe jumătate mut, pe jumătate stins, pe jumătate ud, pe jumătate-nchis și cealaltă jumătate...nici nu știu!
   Unde-i, Doamne, logica? E aporie...
   Stai că suflu surd dragoni care se vor topi în noapte!
   Nu te uita acum căci vreau să ciocnesc două stele ca să iasă unde de melancolie, nu scântei!
   Îl trag pe Hades de-un picior ca să-i amintesc că n-am murit de tot.
   Voi spinteca cerul cu o mișcare de aripă căci dincolo de el poate voi găsi rubinul pierdut al fericirii mele. Ooohh...cât mi-e de dor de roșul său divin...
   Pe-o flacără de amintire îmi sprijin capul obosit. Fir-ar ea de aporie...

Lui Mihai P.  (Nu-s chiar așa dogmatică!) :D

Viață de ceară

Mă-mbrac în alb.
Ascult tăcerea norilor.
Sorb aroma ochilor săi albaștri.
Sărut unbra sufletului meu.
Ating sclipirea.
Mângâi zenitul cu aripile.
   Atâția ani nu am știut cum să trăiesc. Am trăit în moarte de vise, am ucis speranța și-am măturat orice urmă de bunătate. Boala mi-a spulberat credința-n îngeri. Tot ea m-a facut acum să-i vad cum se joacă, naivi, cu razele de soare. Mai am puțin...atât de puțin...numai puțin...voi deveni și eu înger...
   Aștept îmbătată în flori de iasomie, spânzurând fiecare secundă, vorbind cu nuferii și strălucirea aurorelor. Încă aștept momentul când ea va înceta să mai bată ritmul durerii și voi deveni surâs de ceară. Strig regretul minutelor pierdute.
  Acum îmi iau vioara din tocul ei și voi cânta în roșul absurd al răsăritului din mine.

Tabloul lui Zeus

Ieri, pierdută în uitare
A trecut pe lângă mine fericirea.
Avea ochi de fulger, adânci și dureroși.
În ei se oglindea un strigăt sugrumat.
Unde-s zilele în care praful uliței,
Pictat de Zeus în purpuriu,
Dansa cu mirosul copilăriei?
Pe atunci, în graba aștrilor,
Îmi împletea pașii cu inocența.
Nu mai știu cum, vrăjită,
Gâdilam prostește razele de soare.
Ciupeam aroma demenței mele de copil.
Atunci țineam în palme
Buchete de stele și speranță.
Îmi culcam buclele pe Steaua Nordului
Visând către frumos și bine.
Vânam căprioarele cu gandul
Și le parfumam cu zâmbete.
Acum sunt doar un gând,
Mă-nțep în umbra unui vârf de pix
Și plâng sărutul crizantemelor
   ...târziu în noaptea sufletului meu...

Stropi de dorință

     Vreau să evadez din realitate, să mă duc acolo unde cerul se unește cu pământul, unde un tunet e strigăt de înger, unde fluturii sunt roua de pe genele Domnului, unde frunzele de tei nu se ofilesc de durere, unde luna e sclipire de rai, unde umbrele dansează cu nemurirea și sufletul e un pustiu de bine.
     Cred că de acolo lacrimile mele vor fi fulgi de nea, de dragoste, iar suspinul meu va spânzura vântul. Vreau să cred că tristețea mea e numai ecoul unui vis.
     Când îmi vor crește aripi voi zbura sprea negrul nebun din ochiul tău drept.


                                        Pentru D. I. (Voi fi aici mereu!)

Tangoul despărțirii

De când ai plecat
M-am ascuns în umbra unui crin.
Picături de rouă iau forma amintirilor
Din veacul în care erai încă om.
Fragmente de durere s-au întipărit în valsul norilor
Și în aroma dulce-amăruie a copilăriei mele.

De când ai plecat
Aud cu sufletul un SOL dezacordat de vioară
Și suspinul vântului în amăgiri calde de copil.
Îți aud glasul doar în ecoul ploii din mine
Și, uneori, în spuma valurilor care se izbesc de stânci.
Dorul urlă nebun în megafoanele tristeții de mâine.

De când ai plecat
Ador lumina palidă a lunii în mozaic de vise.
Încerc să ating stelele cu tâmpla, să le sorb nemurirea
În speranța că voi simți atingerea aripilor tale.
Îmbrățișez Luceafărul ce-mi amintește de tine
Si mă îmbăt în cântecul îngerilor.

De când ai plecat
Spulber nebună pământul între pleoape,
Mă veștejesc sub puterea florilor de tei,
Îmi cânt disperarea împreună cu neființa ta,
Pictez porumbeii din fulgi de zăpadă,
Miros a durere si lumânări aprinse...pentru tine...

                                           Tot nu înțeleg de ce veșnicia și nu eu...

                                                                        

-Când te vei maturiza?!
-Azi sunt mai matură ca ieri...
-Când vei învăța că viața nu e un joc?!
-Azi ma joc mai puțin ca ieri...
-Când vei incerca să faci ceva important cu viața ta?!
-Azi trăiesc mai mult ca ieri...
-Când mă vei respecta așa cum trebuie?!
-Azi te respect mai mult ca ieri...
-Când nu mă vei mai supăra?!
-Azi suntem mai aproape de desparțire decât ieri...
-Când îmi vei mulțumi pentru tot ce îți ofer?!
-Azi sunt mai tăcută ca ieri...
-Când vei renunța la fantezie si cerneală?!
-Niciodată!!

Pact cu disperarea

     Cum ai putu pleca? Cum ai lăsat-o aici: un vers de poezie care nu rimează. Ai plecat cum nu se aștepta, când nu credea că vei pleca, când avea mai mare nevoie de tine. Oare cum a crescut ea fără tine?
     Are în suflet fragmente de amintiri dureroase. Absența ta o doare. Atât de mult îi lipsești. Destinul i te-a luat. Este singură. Pe un leagăn de grea sentință se clatină în pustiu. Creionează cu ochii minții chipul tău în suflet.
      Ai făcut-o cu aripi. Viața i le-a luat.
      Ai născut-o din fericire. Se îmbracă în negru.
      Întoarce-te! Vino și strânge-o în brațe. Vrea să simtă respirația ta caldă pe frunte. Vrea să simtă iubirea ta și s-o ignore. Vrea să audă glasul tău mustrându-o și să nu te iau în seamă.
     De ce ai plecat? De ce ai lăsat-o aici, singură? De ce ai ales eternitatea în locul ei?
     Era copil. Nu înțelegea! Te vedea întinsă pe un pat alb de spital și nu înțelegea. Cu mâna ei micuță te-a mângâiat pe față. Erai rece! „Mamă, am venit!”. Ochii ei negrii străluceau de emoție. Aștepta să-i deschizi pe ai tăi și să îi spui cât de mult te bucuri. „Mamă, sunt aici...”. De ce nu te trezeai? Voia să îți spună că a învățat o poezie pentru tine, căci se apropie 8 martie. Voiam să îți spună să vii și tu la serbare, să o auzi recitând numai pentru tine. Știa că vei fi mândră. „Mami, trezește-te!”. Nu înțelegea. De ce nu o luai în brațe?
      Îți privea corpul inert. De ce nu te mișcai? A făcut ochii mari: „Mami, nu ma mai iubești???”, apoi s-au umplut de lacrimi. Ti-a luat disperată mâinile și le-a prefăcut într-o îmbrățișare. Te obliga să o iubești. Dar această îmbrățișare nu era reală...Era rece. O durea. Te strângea puternic și îți săruta fruntea. Tu? Nimic.
      Plângea: „Mami, de ce nu mă mai iubești???”. Aștepta răspuns. „Mami, trezește-te!!!! Mami, uită-te la mine!!! Mami, nu mă mai iubești?!? Mami?!!???!!”
     Era doar un copil. Cum putea ea înțelege că nu te vei mai trezi vreodată? Cum să accepte că nu vei mai deschide ochii, că nu o vei mai lua în brațe sau că nu mai are cui spune poezia la serbare??
      Era atât de dezorientată! Ochii îi erau plini de lacrimi. Simțea că se înneacă. „Mami, de ce nu mă mai iubești??!!? Voi fi cuminte! Promit! Promit! Promit!!!!”
                             

                                             Nu i-ai răspuns nici până azi...

Eu te iert....

     Ieri, mamă, l-am văzut. Nu mă-ntreba cum căci, da, l-am căutat. Își îneca amarul în demeță. Vorbea cu el și nu înțelegea nimic. Doar un bulgăre de nebunie îl ungea ca un sacâz. Un pat! Un pat avea și el, mamă: aleea rece, pavată cu ignoranță ostilă. Singurătatea îi schimonosise fața. Ochii îi erau tulburați de atâta durere. Mâinile-i durijau o orchestră numai de el știută în arpegii haotice. Și sufletul lui...Oh! Sufletu-i era un mozaic de dureri ascunse. Oh, mamă! De ai fi văzut și tu cât de murdar...Am plâns, mi-a fost silă, mi-a venit să fug, mi-a fost rușine, am încercat să dezleg un ghem de amintiri și n-am găsit nimic. Să mă apropii? Și ce să-i spun? „Vino acasă...domnule? tu? nenorocitule de soartă? renegatule? infamule?” Cum să îi spun? Bucle de durere-mi atârnau de suflet.
     Treceau pe lângă el scuipând. În aglomerația trotuarelor și forfota orașului doar el era nemișcat, așa...în zdrențele cu care era îmbrăcat. Își băteau joc de el și mă durea pe mine.
     Viața i-a dat aripi câdva, acum sunt arse de vreme...Aripi arse de vreme.
     Iubită mamă! Aș da viața mea de umbră ca să poți uita că ți-a greșit, să îl primești dinou la tine și să vă iubiți aievea.
     Și cerul îi plângea de milă și vântul îl bocea nebun și norii îi vesteau pieirea și pomii-i împleteau cununa, țărâna-i pregătea mormânt și, mamă, eu plângeam fervent. Ploua infernal.
     Tu inimă de piatră; jurnalul suferinței; rază de iubire; clichet tăcut, înăbușit în lacrimi; aripă a lui Pheonix . Acum când e-n etate, iartă-l! Iartă-l, căci mi-e tată...


                Ușa nu s-a deschis niciodată...        
                                                                                  

M-ai făcut copil...

Aveai 3 ani. M-ai întrebat: „Ce e acela?” și ți-am răspuns zânbind: „Este un fluture”.
-Ce este un fluture?
-O poezie...
-De unde vine un fluture?
-Din iubire...
-Și eu de unde vin?
-Din cer...
-Sunt un înger?
Aveai ochii negrii stralucind de emoția inocenței. Îți priveam buclele blonde vibrând în strălucirea razelor de soare. Pielea ta albă și buzele roșii mă fascinau prin perfecțiunea lor infantilă. Îmi venea să plâng și să râd în același timp...
-Iubire, îngerii nu există...
-Ba da! Eu am văzut! Da! Da! Știu eu...
Atât de naivă... „Cum va face ea față vieții așa...vrăjită de farmecul imaginației? Cum se va descurca când nu voi mai fi lângă ea?”
-Ai visat doar! Visele sunt vise, realitatea este...
Ai început să râzi și m-ai sărutat pe obraz:
-Tot un vis! Ești mai mare ca mine, dar tu nu știi nimic. Realitatea este tot un vis. Mereu ai visat că mă voi naște și...iată-mă aici! Deci viața mea nu este un vis implinit? Visul tău împlinit?
Ce să îți spun? Ce să fac să nu te smulg din reverie ? Eram derutată, iar gândurile tale îcepeam sa le vad și eu aievea defilând prin fața mea...Acum eu eram copil...
-Da, Jess....Ești visul meu împlinit...
-Îngerii se nasc din vise, așa mi-a zis bunica.
Simțeam că nu mă pot controla. O lacrimă rebelă mi-a alunecat pe obraz...
-Nu plânge, mi-ai zis. Eu voi fi mereu lângă tine și voi avea grijă de tine și te voi apăra și...
-Te iubesc, Jess...Te voi iubi mereu...
M-ai stâns în brațe. M-ai făcut copil...

                                                                                                               Surorii mele

Nu e nimic

Privesc spre cer. Văd nemurire.
Privesc o mamă. Văd iubire.
Privesc copii. Văd fericire.
Privesc in gol. Te văd pe tine...
Inger cu chip rebel...Ai apărut, m-ai fermecat si cu suflet hain m-ai răpit din lumea mea inocentă. M-ai dus in inima ta. Nu ma pot elibera. Simt că mă sufoc. Nu e destul loc aici: prieteni, familie, pasiuni și trăiri ascunse. Am adus si inima mea. In ea oricum nu era nimic. Am contopit-o cu a ta. Tu ai devenit prietenul meu, familia mea, pasiunea mea si trairea mea ascunsă. Iar simt că mă sufoc.

                                                                   Pentru D.I. (Voi fi mereu aici!)

Este drept?

Când m-am născut, m-a intrebat cineva dacă vreau să trăiesc sau nu?

Un gând...

     Este incredibil cum viața, în jocul ei cu timpul, te face să uiți ceea ce este cu adevărat important și îți îndreaptă anevoie privirea spre efemer...

     Te face să negi, inconștient, existența unui suflet. Tu știi că există, pentru că te doare.
     Te imbolnăvește cu neajunsuri. Tu ai tot ce îți trebuie: poți respira, inima îți bate.
     Te învăluie în nihilism, incertitudini și temeri. Tu exiști, este cert.
     Nu tu ai ales să trăiești și totuși...despotismul sorții te ucide încet...