Parfum de insomnie

    Era copil pictat din lacrimi. Se juca cu nuanța caldă a razelor de soare. Și cerul cefrumos era pe-atunci...

A prins în palme-o buburuză. Ecoul sufletului său de copil i-a șopti: „Zboară-n cer și spune-i Lui să-mi trimită o minune!”. S-a întins apoi pe iarbă și a așteptat.

În asfințit pașii ei s-au împletit stingheri cu praful drumului, iar lacrimile sale au curs stinse: „Dumnezeu nu mi-a dat ce i-am cerut!”. Asfel, fetița care a venit din munți, a rămas tot singură în lumea nouă. Îi era atât de dor de culmile care se ridicau în jurul ei, de caii pe care-i călărea nestingherită, de cum se scălda în râurile cu apă cristalină și de nopțile dormite în fân. De ce au răpit-o din lumea ei perfectă?

În negura singurătății a apărut o licărire, iar în inima sa sentimentele au prins contur. Ținea acum de mână o altă fetiță. Aceasta avea ochii verzi și părul castaniu. Genele sale au măturat toată singurătatea de pe sufletul fetiței, iar zanbetul ei i-a alinat cugetul. A venit ca soarele, dar un soare care nu a mai plecat niciodată.

Acum erau Aida și Erika. Acum fetița cu bucle blonde nu mai era singură. Erau nedespărțite. Împărțeau secretul fericirii.

De puritatea legăturii lor toți îngerii zâmbeau mai dulce. Sinceritatea lor topea partiturile imnului divin. Vântul se oprea să le privească când își zâmbeau.

Iarna stăteau sub aceeași pătură în fața sobei. Vorbeau mereu despre frumos și bine.

Primăvara culegeau ghiocei împreună. Prietenia lor mirosea a flori de cireș.

Vara era numai a lor. Soarele strălucea numai pentru ele.

Toamna, când totul se ofilea, prietenia lor mai tare înflorea. Când plângea cerul, mâinile lor rămâneau strâns împletite sub lacrimile lui.

Așa trecea fiecare an. Rareori fulgere rupeau cerul senin al prieteniei lor, însă apoi soarele bătea mult mai tare și pentru mai mult timp.

Ele nu și-au spus niciodată „Te iubesc!”. Nici nu era nevoie. Nu știau că acea vibrație caldă și amețitoare care le cuprindea când erau împreună era dragoste.

Nu au fost niciodată la fel: când una juca football, cealaltă se juca cu păpuși; când una cânta la vioară, cealaltă avea un set de tobe; una din ele acum se plimbă printre metafore, iar cealaltă rezolvă probleme la chimie.

Atunci, ce le unea atât de puternic? Dar acum? Ce le unește?

Acum, după 10 ani, stelele încă ard mai tare când ele se întâlnesc.

Dacă una din ele nu ar mai fi, atunci pământul, în nebunia lui, ar înghiți cerul și lumea s-ar sfârși. Atunci toți îngerii ar plânge și ar provoca prăpăd cu aripile lor. Zeii ar urla demenți cu inimile zdrobite, apoi s-ar sinucide. S-ar sfârși...

Asta au fost și sunt ele: o minune una pentru alta; dulceața copilăriei; roua dimineții; vraja viselor; aroma sincerității. Nu se mai țin de mână, dar inimile lor bat același ritm nebun al unei prietenii sincere.