Sunt singura iluzie de pe strada suferințelor mele.
Conturul meu pictat din insomnii se topește sub lacrimi.
Nu știu din ce răsărit am apărut, nici sub ce asfințit voi adormi.
Știu doar că m-am pierdut în absurdul bolnăvicios al mândriilor mele.
Dacă aș putea strânge într-un ghem
toată ura care îmi roade existența, atuncii ființa mea ar fi goală de sentimente. Tunetul morții se ascunde înăbușit într-un ungher slinos al destinului meu. Am văzut norul
meu preferat cum atinge alt soare...cum alunecă pe un alt cer... cum se îndepărtează de galaxia simțămintelor mele... Și nu am
plâns. Nu am vărsat nici o nenorocită de lacrimă roșie, tulbure. Îmi plimb razele prin
timpuri moarte căuntând un alt „eu”. Nu pot înțelege de ce există atât de mulți oameni,
de ce păsările nu sfâșie asfințitul în zborul lor confuz sau cum se poate să
doară nimicul.Nu pot înțelege de ce există atât de mulți oameni,
de ce păsările nu sfâșie asfințitul în zborul lor confuz sau cum se poate să
doară nimicul. Căci nu am nimic și totuși mă doare.... Căci nu am nimic și totuși mă doare....