Pagini

Condamnați





Încet cu sufletu-ncărcat de rele
Ne îndreptăm stingheri și negri spre tăcere,
Spre zidul rece, plin de mușchi amari și umezi,
În care vom dormi uitați de ani o veșnicie.

Eu aici, în cimitirul meu, sub crucea mea de poezie plină,
Sub vântul care o pocnește neîndurător și searbăd,
Ca luna pe un cer pustiu, gri, nebun și mult prea întristat.

Iar tu, cel ce citești acum, nu știu sub ce lemn te vei putrezi
Strivit de bulgări de pământ în care odată te-ai jucat, copil fiind.
Nu știu ce umbre solitare îți vor călca deasupra
Cu gândul doar la ziua lor de ieri.
Și trecând așa, peste coșciugul tău,
Nici nu vor ști că-n luna mai a vieții tale triste,
Cu un alai de mari dureri în inimă de om,
Un fulger ce-a scăpat din temnița divină,
Te-a rupt!

Va ofta o umbra, poate, cu tristețe grea, o sinceră tristețe,
Când va privi la crucea ta sub un torent de lacrimi,
Dar nu pentru ce-ai fost tu, morman de oase putrezite,
Ci pentru ce-o așteaptă și pe ea.

Și-o ceață densă se las-acum în mintea ta
Și-n lacrimă se zbate ochiul tău,
Tu te gandești ca poate am dreptate…
Mai stai numai puțin…
Da…
Acum tu te revolți pe versul meu!
Mai stai puțin…
Așa…
Acum să-ți tacă gândul căci nu, nu sunt un om negativist
Și nu, nu sunt bătut de soartă!
Dar tu și eu chiar ne vom stinge într-o zi
Iar de pe patul care îți va fi calău, întoarce doar un strop de gând la mine,
La mine și la versul meu…