Pagini

Parfum de insomnie




    Era copil pictat din lacrimi. Se juca cu nuanța caldă a razelor de soare. Și cerul cefrumos era pe-atunci...
A prins în palme-o buburuză. Ecoul sufletului său de copil i-a șopti: „Zboară-n cer și spune-i Lui să-mi trimită o minune!”. S-a întins apoi pe iarbă și a așteptat.
În asfințit pașii ei s-au împletit stingheri cu praful drumului, iar lacrimile sale au curs stinse: „Dumnezeu nu mi-a dat ce i-am cerut!”. Asfel, fetița care a venit din munți, a rămas tot singură în lumea nouă. Îi era atât de dor de culmile care se ridicau în jurul ei, de caii pe care-i călărea nestingherită, de cum se scălda în râurile cu apă cristalină și de nopțile dormite în fân. De ce au răpit-o din lumea ei perfectă?
În negura singurătății a apărut o licărire, iar în inima sa sentimentele au prins contur. Ținea acum de mână o altă fetiță. Aceasta avea ochii verzi și părul castaniu. Genele sale au măturat toată singurătatea de pe sufletul fetiței, iar zanbetul ei i-a alinat cugetul. A venit ca soarele, dar un soare care nu a mai plecat niciodată.
Acum erau Aida și Erika. Acum fetița cu bucle blonde nu mai era singură. Erau nedespărțite. Împărțeau secretul fericirii.
De puritatea legăturii lor toți îngerii zâmbeau mai dulce. Sinceritatea lor topea partiturile imnului divin. Vântul se oprea să le privească când își zâmbeau.
Iarna stăteau sub aceeași pătură în fața sobei. Vorbeau mereu despre frumos și bine.
Primăvara culegeau ghiocei împreună. Prietenia lor mirosea a flori de cireș.
Vara era numai a lor. Soarele strălucea numai pentru ele.
Toamna, când totul se ofilea, prietenia lor mai tare înflorea. Când plângea cerul, mâinile lor rămâneau strâns împletite sub lacrimile lui.
Așa trecea fiecare an. Rareori fulgere rupeau cerul senin al prieteniei lor, însă apoi soarele bătea mult mai tare și pentru mai mult timp.
Ele nu și-au spus niciodată „Te iubesc!”. Nici nu era nevoie. Nu știau că acea vibrație caldă și amețitoare care le cuprindea când erau împreună era dragoste.
Nu au fost niciodată la fel: când una juca football, cealaltă se juca cu păpuși; când una cânta la vioară, cealaltă avea un set de tobe; una din ele acum se plimbă printre metafore, iar cealaltă rezolvă probleme la chimie.
Atunci, ce le unea atât de puternic? Dar acum? Ce le unește?
Acum, după 10 ani, stelele încă ard mai tare când ele se întâlnesc.
Dacă una din ele nu ar mai fi, atunci pământul, în nebunia lui, ar înghiți cerul și lumea s-ar sfârși. Atunci toți îngerii ar plânge și ar provoca prăpăd cu aripile lor. Zeii ar urla demenți cu inimile zdrobite, apoi s-ar sinucide. S-ar sfârși...
Asta au fost și sunt ele: o minune una pentru alta; dulceața copilăriei; roua dimineții; vraja viselor; aroma sincerității. Nu se mai țin de mână, dar inimile lor bat același ritm nebun al unei prietenii sincere.





Degeba...



Când am văzut cum cerul se rupe
și fragmentele se transformă în îngeri
am picurat sângele meu pe fruntea mării.
Atunci am știut că marea e oglinda glasului tău.
Am încercat să o sparg
și m-am transformat în unduirea unui val.
Când voi ajunge la mal
mă voi izbi de stânci
și voi deveni spuma de care nimeni nu mai știe.
Toate astea pentru tine, îngerul meu marin.





Pentu D.I. (Voi fi aici mereu!)

Logica e aporie!

 Sunt un acord de chitară pe jumătate viu, pe jumătate mut, pe jumătate stins, pe jumătate ud, pe jumătate-nchis și cealaltă jumătate...nici nu știu!
   Unde-i, Doamne, logica? E aporie...
   Stai că suflu surd dragoni care se vor topi în noapte!
   Nu te uita acum căci vreau să ciocnesc două stele ca să iasă unde de melancolie, nu scântei!
   Îl trag pe Hades de-un picior ca să-i amintesc că n-am murit de tot.
   Voi spinteca cerul cu o mișcare de aripă căci dincolo de el poate voi găsi rubinul pierdut al fericirii mele. Ooohh...cât mi-e de dor de roșul său divin...
   Pe-o flacără de amintire îmi sprijin capul obosit. Fir-ar ea de aporie...



Lui Mihai P.  (Nu-s chiar așa dogmatică!) :D

Viață de ceară

Mă-mbrac în alb.
Ascult tăcerea norilor.
Sorb aroma ochilor săi albaștri.
Sărut unbra sufletului meu.
Ating sclipirea.
Mângâi zenitul cu aripile.
   Atâția ani nu am știut cum să trăiesc. Am trăit în moarte de vise, am ucis speranța și-am măturat orice urmă de bunătate. Boala mi-a spulberat credința-n îngeri. Tot ea m-a facut acum să-i vad cum se joacă, naivi, cu razele de soare. Mai am puțin...atât de puțin...numai puțin...voi deveni și eu înger...
   Aștept îmbătată în flori de iasomie, spânzurând fiecare secundă, vorbind cu nuferii și strălucirea aurorelor. Încă aștept momentul când ea va înceta să mai bată ritmul durerii și voi deveni surâs de ceară. Strig regretul minutelor pierdute.
  Acum îmi iau vioara din tocul ei și voi cânta în roșul absurd al răsăritului din mine.

Tabloul lui Zeus


Ieri, pierdută în uitare
A trecut pe lângă mine fericirea.
Avea ochi de fulger, adânci și dureroși.
În ei se oglindea un strigăt sugrumat.
Unde-s zilele în care praful uliței,
Pictat de Zeus în purpuriu,
Dansa cu mirosul copilăriei?
Pe atunci, în graba aștrilor,
Îmi împletea pașii cu inocența.
Nu mai știu cum, vrăjită,
Gâdilam prostește razele de soare.
Ciupeam aroma demenței mele de copil.
Atunci țineam în palme
Buchete de stele și speranță.
Îmi culcam buclele pe Steaua Nordului
Visând către frumos și bine.
Vânam căprioarele cu gandul
Și le parfumam cu zâmbete.
Acum sunt doar un gând,
Mă-nțep în umbra unui vârf de pix
Și plâng sărutul crizantemelor
   ...târziu în noaptea sufletului meu...