Prietenul meu dintr-un spital de stele,
ai băut vreodată sevă din marea universului de
legi?
Nu mă strivi sub ochii tăi albaștri și nu îmi
cere infinitul înapoi.
Te-ai întristat acum și dintre buze-ți curg
minuni.
Doar lasă-ți părul negru ca să invadeze luna
și nu fii egoist în zborul tău.
Eu m-am scăldat în marea cosmică de stele
și am găsit un fulger rătăcit ce sta să se
înece.
Mi-a fost atât de multă teamă să-l ating,
Dar l-am luat cu degetele mele de secundă
Și l-am ascuns sub pielea alba-a timpului.
Am vrut să culeg cateva clipe ca să-ți fac un
colier,
Dar m-am tăiat într-un minut, iar din rana mea
A început să plouă cu melancolie peste tot
Pământul.
M-am bucurat că nu erai acolo,
Dar când m-am întors...nu mai erai nicăieri...
Prietenului tău dintr-un ocean de stele îi pot spune numai că este extraordinară transpunere în cuvinte!
RăspundețiȘtergereDaca am intuit bine, ai amintit de mitul lui Orfeu intr-o oarecare masura la final, doar ca tu erai in ipostaza eroului. Imi place poezia !
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
ȘtergerePrietenul asta, se pare ca este pierderea lui ca a disparut...
RăspundețiȘtergereTu-mi aduci aminte de ce scriam eu pe la vârsta ta. Ai potenţial. De om "răzvrătit". Gândeşti. Poate nu îţi inhibi viciul ăsta.
RăspundețiȘtergereMulțumesc, dar nu cred că asta vreau să devin. :-)
Ștergere