Era copil pictat din
lacrimi. Se juca cu nuanța caldă a razelor de soare. Și cerul cefrumos era
pe-atunci...
A prins în palme-o
buburuză. Ecoul sufletului său de copil i-a șopti: „Zboară-n cer și spune-i Lui
să-mi trimită o minune!”. S-a întins apoi pe iarbă și a așteptat.
În asfințit pașii ei
s-au împletit stingheri cu praful drumului, iar lacrimile sale au curs stinse:
„Dumnezeu nu mi-a dat ce i-am cerut!”. Asfel, fetița care a venit din munți, a
rămas tot singură în lumea nouă. Îi era atât de dor de culmile care se ridicau
în jurul ei, de caii pe care-i călărea nestingherită, de cum se scălda în
râurile cu apă cristalină și de nopțile dormite în fân. De ce au răpit-o din
lumea ei perfectă?
În negura singurătății
a apărut o licărire, iar în inima sa sentimentele au prins contur. Ținea acum de
mână o altă fetiță. Aceasta avea ochii verzi și părul castaniu. Genele sale au
măturat toată singurătatea de pe sufletul fetiței, iar zanbetul ei i-a alinat
cugetul. A venit ca soarele, dar un soare care nu a mai plecat niciodată.
Acum erau Aida și
Erika. Acum fetița cu bucle blonde nu mai era singură. Erau nedespărțite.
Împărțeau secretul fericirii.
Iarna stăteau sub
aceeași pătură în fața sobei. Vorbeau mereu despre frumos și bine.
Primăvara culegeau
ghiocei împreună. Prietenia lor mirosea a flori de cireș.
Vara era numai a lor.
Soarele strălucea numai pentru ele.
Toamna, când totul se
ofilea, prietenia lor mai tare înflorea. Când plângea cerul, mâinile lor
rămâneau strâns împletite sub lacrimile lui.
Așa trecea fiecare an.
Rareori fulgere rupeau cerul senin al prieteniei lor, însă apoi soarele bătea
mult mai tare și pentru mai mult timp.
Ele nu și-au spus
niciodată „Te iubesc!”. Nici nu era nevoie. Nu știau că acea vibrație caldă și
amețitoare care le cuprindea când erau împreună era dragoste.
Nu au fost niciodată la
fel: când una juca football, cealaltă se juca cu păpuși; când una cânta la
vioară, cealaltă avea un set de tobe; una din ele acum se plimbă printre
metafore, iar cealaltă rezolvă probleme la chimie.
Atunci, ce le unea atât
de puternic? Dar acum? Ce le unește?
Acum, după 10 ani, stelele încă ard mai tare când ele se întâlnesc.
Dacă una din ele nu ar
mai fi, atunci pământul, în nebunia lui, ar înghiți cerul și lumea s-ar sfârși.
Atunci toți îngerii ar plânge și ar provoca prăpăd cu aripile lor. Zeii ar urla
demenți cu inimile zdrobite, apoi s-ar sinucide. S-ar sfârși...
Asta au fost și sunt
ele: o minune una pentru alta; dulceața copilăriei; roua dimineții; vraja
viselor; aroma sincerității. Nu se mai țin de mână, dar inimile lor bat același
ritm nebun al unei prietenii sincere.
